Cum a apărut furculița

Home « Stil « Seturi

V-ați gândit vreodată cum a apărut cuțitul? Dar lingura și furculița? Nu cred că există cineva pe lumea civilizată care nu știe cum se folosesc tacâmurile, însă știm și cum au apărut sau ce controverse au stârnit ele la începuturi?

Care credeți că a fost primul tacâm folosit vreodată?

Așa cum era de imaginat, ce mai vechi este cuțitul, ce a fost folosit mai întâi ca armă și unealtă și era confecționat din pietre foarte tari ca silexul și mai apoi din bronz și fier. Cuțitele au urmat același plan al evoluției cu cel al omului, devenind nelipsit în orice găspodărie.

În perioada Evului Mediu, când erau organizate dineruri sau mese festive, nu erau oferite și tacâmuri, astfel, fiecare oaspete era obligat să își aducă propriul cuțit. Acesta era folosit pentru a tăia mâncarea, dar și pentru a se scobi în dinți. În 1669, regele Ludovic al XIV-lea al Franţei a hotărât că vârful ascuţit al cuţitelor este ilegal şi a dispus ca lamele să fie rotunjite la vârf. Motivul pentru care a luat această decizie cunoaşte mai multe versiuni: ori a vrut să reducă violenţa, ori a fost scârbit de obiceiul nobililor de a folosi cuţitul pe post de scobitoare, ori a realizat că împungerea mâncării cu cuţitul nu mai este necesară, odată cu răspandirea furculiţelor.

Lingura este un alt obiect cu rădăcini adânci. Oamenii le foloseau încă din Paelolitic şi le construiau din bucăţi de lemn sau din cochilii de scoici. Chiar termenii folosiţi pentru a desemna obiectul indica materialul din care era făcut: „spon” pentru zona de nord a Europei însemna lemn, iar „cochlea” pentru partea de sud însemna scoică. În plus, lingurile mai erau făcute şi din fildeş, os, ceramică şi, în Evul Mediu, din metale preţioase, pentru a reliefa bogăţia nobililor.

 

Romanii au fost primii care au rafinat designe-ul tacâmului, imaginând două modele: o lingură ovală (similara celei de azi) şi una rotundă şi mai adâncă (strămoşul polonicului). Odată cu descoperirea aliajului de cositor şi plumb, lingurile au devenit accesibile tuturor.

 

Cea mai recentă şi cea mai controversată este istoria furculiţei. Deşi un precursor al furculiţei (furca, din al cărei nume derivă şi cuvântul) era folosit de romani, bizantinii au fost cei care i-au răspândit folosirea, ca instrument de servit şi de tăiat carnea. Se spune că abia în 1004, prin căsătoria dintre o prinţesă bizantină şi dogele Veneţiei, furculiţa a ajuns în Italia. Aici însă, a fost respinsă cu vehemenţă de preoţi, care au considerat că este o blasfemie să foloseşti un instrument de metal când Dumnezeu ţi-a oferit propria mână.

 

Treptat, uzul furculiţei a fost adoptat în Italia şi exportat în Franţa odată cu nunta Caterinei de Medici cu Henri al II-lea al Franţei din 1553. O sută de ani mai târziu a ajuns şi în Anglia şi la începutul secolului 17, în America. Dacă până acum furculiţele aveau doi dinţi drepţi, în secolul 17 sunt introduse cele cu patru dinţi curbaţi, mai practice şi mai uşor de folosit.

 

Cea din urmă piatră de hotar din istoria tacâmurilor a fost descoperirea oţelului inoxidabil, în 1871, de către un englez din Sheffield.

A fost nevoie de o lungă evoluție în timp pentru ca tacâmurile să ajungă la forma la care le întâlnim în zilele nostre. Dacă ele au apărut pentru a ușura munca oamenilor, dar și pentru a da un plus de eleganță mâncatului, acum omenirea se confruntă cu o nouă problemă... care furculiță se folosește pentru care fel de mâncare sau pe ce parte trebuie să ții cuțitul.

Daca vă simțiți agasați de multitudinea de furculițe de la masă puteți oricând să alegeți să mâncați cu bețisoare. Mai ales că răspândirea mâncării chinezești și a celei japoneze a determinat ca betișoarele (vechi de vreo 5.000 de ani) să constituie o amenințare directă la adresa snoabei furculițe.

 

Publicat in: iulie 2012
Inapoi la categoria «« Stil

Comentarii

Nu sunt comentarii

Adauga Comentariu

« Trebuie sa te loghezi pentru a posta un comentariu sau comentariul tau trebuie aprobat




Sunt de acord cu termenii si conditiile site-ului eatermagazine

Advertisement